autor: Cristina Sterian
Criza coronavirusului care a pus stăpânire pe întreaga planetă produce și victime pentru care nimeni nu țipă. Vorbim despre bolnavii din centrele de ocrotire socială, de bătrânii din aziluri, care sunt cei mai vulnerabili în fața noului virus. Măcinați de boli, de anii grei, de dorul de familii, dar și de neajunsurile pe care unii le trăiesc în centrele în care își duc ultimele zile, bunicii nimănui sunt primii în bătaia puștii coronavirusului. Azilurile de bătrâni sunt cele mai vulnerabile instituții în fața virusului care a îngenunchiat omenirea. Sunt instituțiile în care noul virus provoacă adevărate masacre. Cât despre măsuri ca aceste drame să se reducă măcar, nu prea am auzit. Autoritățile nu au niște planuri coerente care să–i ajute pe bătrâni să nu mai cadă victime coronavirusului. Aceste centre nu au fost inventariate, nu au fost carantinate, nu s-au luat luat măsuri care să reducă din riscurile de a decima cea mai vulnerabilă, de fapt, categorie de persoane.
Cea mai mare responsabilitate pentru a gestiona criza coronavirusului o au autoritățile din teritoriu. Or, este emblematic pentru modul în care (NU) a fost stăpânită situația cazul din județul Suceava, zonă controlată politic de celebrul Gheorghe Flutur, fost ministru al Agriculturii, în vremea căruia a explodat gripa aviară. Țara era bătută în lung și-n lat de omuleți albi, care năvăleau în bătăturile gospodarilor, le scotoceau prin cotețe și le vârau păsările în tomberoane cu roți. Același Flutur, care a simțit nevoia să se testeze peste rând pentru depistarea coronavirusului. În schimb, nu a reușit să imprime un mod profesionist și responsabil de a-i apăra pe vârstnicii din Bucovina de temutul COVID-19. Știe o țară întreagă, de pildă, că la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică de la Sasca Mică din județul Suceava s-a reușit contraperformanța de a se înregistra 50 la sută din numărul total de bolnavi care provin din centre rezidențiale. Cele 243 de persoane de aici, greu încercate de viață, se luptă acum pentru propria lor sănătate, într-un județ administrat de ani și ani de vestitul Flutur.
O altă dramă a pandemiei de coronavirus din România se produce în această perioadă între pereții Centrului pentru Îngrjire Persoane Vârstnice Sfântul Ilie din Galați. Un azil privat în care înainte de pandemie erau 130 de bătrâni, mulți dintre ei imobilizați la pat de boli grave. Coronavirusul a intrat în acest centru pe ușa din față, se pare, odată cu cei care dețin afacerea, și a ucis până acum 21 de bunici ai nimănui. Și, din păcate, numărătoarea continuă pentru că în spital, în stare gravă, sunt încă zeci de bătrâni.
Iar asemenea dramei de la azilul privat din Galați mai sunt și altele, în țară: la Odobești, în Vrancea, în Dâmbovița 60 la sută dintre vârstnicii dintr-un așezământ de tip azil au fost depistați cu COVID-19, la Hunedoara, Brașov și București, aceleași drame. În total, în aziluri, centre de îngrijiri și cămine de ocrotire socială sunt circa 470 de persoane confirmate cu coronavirus.
Zeci de bătrâni au plătit deja cu viața din cauza modului deficitar în care, autoritățile județene în primul rând, dar și cele de la Centru, au înțeles să gestioneze această pandemie.
Și, în timp ce bătrânii mor în aziluri, autoritățile parcă nici nu văd dramele pe care le generează coronavirusul, în aceste centre. Autoritățile sunt incapabile parcă să ia măsuri pentru grupurile defavorizate și vulnerabile, iar, în tot acest timp, bătrânii plătesc prețul suprem al indiferenței celor care au în mână puterea de decizie.
Ceea ce este, de asemenea, strigător la cer este că în vreme ce ni se transmite pe toate căile că suntem obligați, de la Vlădică la Opincă, să respectăm niște restricții care aproape ne-au scos din minți, în așezămintele de îngrijire a persoanelor vârstnice, categoria socială cea mai vulnerabilă în fața coronavirusului, persoanele, unele infectate cu Covid-19, au intrat și au ieșit după propria voie, iar cârmuitorii se fac că nu observă problema și nu sunt în stare, după cum demonstrează, să stabilească niște norme clare și aplicabile în teren pentru ca azilurile să nu devină sicrie pentru bătrâni.
Coronavirusul a lovit cel mai puternic în așezămintele pentru bătrâni, în lipsa unor măsuri a autorităților, dar și pentru că puțini își dau interesul pentru niște vârstnici ai nimănui, bolnavi și țintuiți la pat.
Dar, coronavirusul a mai făcut ceva. A împărțit lumea în două. Pe de-o parte, cei pentru care se găsesc măști și echipamente de protecție, dar și rezerve în spitale în care să se interneze, cei care sunt testați în mod repetat ori care sunt duși cu elicopterul la spital. Pe de altă parte, cei pentru care nimeni nu țipă, pentru care nu sunt soluții pentru a fi salvați din mijlocul focarelor.
Și tot Suceava este județul în care criza coronavirusului a stratificat societatea. Sub bagheta președintelui Consiliului Județean, Gheorghe Flutur, Suceava a păstrat o aparență a modernității și a investițiilor locale, năruită acum ca un castel de nisip. Virusul a demonstrat aici că investițiile făcute în spitale au fost inutile, atâta vreme cât doar fațada, doar poleiala, a contat.
Între timp, coronavirusul a șters poleiala inaugurărilor cu fast și a tăierilor de panglici, iar în urmă a rămas dezastrul. Un sfert din cazurile de COVID-19 pe care le are România, în acest moment, sunt de la Suceava iar decesele nu mai contenesc în acest județ.
Autoritățile trebuie să învețe măcar în al 12-lea ceas că a investi în sănătate nu înseamnă doar a construi clădirea, ci a avea proceduri, un sistem cu medici pregătiți, personal de calitate, echipamente medicale adecvate și, nu în ultimul rând, manageri ajunși în funcții pentru pregătirea lor. Și nu pentru că fac parte din gașca potrivită.
Iar ceea ce se întâmplă în aceste zile e doar începutul unei perioade și mai negre. România nu a ajuns la vârful pandemiei, oamenii continuă să se îmbolnăvească. Oamenii continuă să moară. Dar, nici după ce vor fi trecute toate acestea, România nu va răzbi fără un plan economic stabil, fără un plan de ieșire din criză, fără o viziune privind redresarea economiei și a pieței muncii.
Toate acestea continuă să se lase așteptate. Să vedem până când.
