prof. dr Mircea Cinteza
Ministrul Sănătăţii sfârşitului de an 2005, Eugen Nicolăescu, anunţă societatea pe toate canalele că a început procesul de reformă sanitară.Este nevoie de reformarea sistemului sanitar? Fără îndoială că da. În ce constă în teorie această reformă pentru cei ce lucrează sau care sunt dependenţi de acest sistem?
Pentru medici, esenţa reformei constă în creşterea veniturilor până la atingerea unui nivel decent comparabil cu imensa responsabilitate a unei activităţi medicale efectuate cu seriozitate. Pentru populaţie, reforma sanitară înseamnă în mod imperios încetarea minciunii de a i se promite servicii sanitare care nu pot fi acoperite nici pe departe din banii existenţi şi, eventual, de a primi servicii sanitare conform necesităţilor.
Corespunde pachetul de legi Nicolăescu acestor deziderate? Fără îndoială că NU, pentru ambele categorii de potenţiali beneficiari.
Iniţial au fost propuse 12 legi. Apoi, au venit alte doua [i se pare ca vor urma [i alte proiecte. ~ntre acestea există una-două, cum ar fi Legea Medicamentului, care sunt valoroase şi necesare. Există destule care sunt goale de conţinut, repetă textele unor acte normative care deja acţionează în sistem şi au greşeli tehnice. Aşa sunt Legea Transplantului sau Legea Programelor Naţionale de Sănătate. Şi mai există o majoritate de legi, care au prevederi grave, inacceptabile din punct de vedere politic şi care vin în contradicţie cu prevederi legale de ordin superior. Să menţionăm călcâiul lui Achile pentru fiecare din acestea.
Proiectele legii Colegiului Medicilor şi legii Colegiului Farmaciştilor conţin imensa greşeală de a încerca subordonarea politică a unor organizaţii neguvernamentale Executivului. Imixtiunea guvernului într-un proces democratic independent nu este admisibilă într-o ţară cu vocaţie europeană.
Proiectul de modificare a Legii Asigurărilor Sociale de Sănătate nu include o promisiune majoră a programului de guvernare, introducerea contractului individual de asigurare de sănătate care să aibă prevederi clare privind obligaţiile individului asigurat şi, mai ales, obligaţiile punctuale ale casei de asigurări publice de sănătate faţă de serviciile garantate pentru asigurat. Proiectul legii Asigurărilor Private de Sănătate ar fi trebuit să definească pachetul minimal de servicii de sănătate garantat de sistemul public de asigurări, indiferent de bugetul existent.
Proiectul legii Spitalelor introduce o centralizare inacceptabilă a deciziei politice asupra conducerii spitalelor, care au rang mult inferior acelor instituţii de prim rang naţional care trebuie să fie conduse de politicieni. Prin desfiinţarea Consililului de Administraţie dispare responsabilizarea comunităţii locale care, de fapt, este singura care ar trebui să decidă asupra serviciilor medicale care i se pun la dispoziţie.
Cea mai gravă prevedere a proiectului legii Spitalelor este aceea că prevede un evantai de incompatibilităţi inacceptabile pentru bunul mers al activităţii profesionale din spital. Astfel, şeful de secţie nu ar avea dreptul să practice medicina în oraş în cadru privat în timpul liber, iar directorul, în caz că este medic, ar trebui să nu mai practice deloc medicina nici măcar în propriul spital, nici măcar în timpul liber. Această blocare a dreptului de a munci pentru orice cetăţean este şi anticonstituţională şi contra obligaţiilor unui stat european.
Proiectul de Lege a Malpraxisului, pe lângă faptul că nu defineşte termenul de malpraxis, inexistent în dicţionarul limbii române, introduce o prevedere aberantă de instituire a unei comisii ministeriale care să supravegheze modul în care Colegiul Medicilor judecă greşelile medicale şi, la nevoie, să intervină pentru a fi corectate deciziile considerate eronate. În prezent această funcţie este practic îndeplinită de justiţie. Existenţa ipotetică a trei instanţe de judecată – Colegiul Medicilor, Justiţia şi Ministerul Sănătăţii nu există nicaieri în Europa.
Problematica Legii Farmaciei este de competenţa Colegiului Farmaciştilor, dar aberaţiile din proiectul iniţial au condus la o altă premieră de neacceptat în politica românească: reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti a făcut o intervenţie publică în care arată că proiectul încalcă flagrant prevederi legislative valabile în Uniunea Europeană.
Analiza de mai sus arată clar că nu există elemente care să aducă o îndeplinire mai bună a necesităţilor populaţiei bolnave. Nu exista garanţii privind asigurarea unui pachet minim de servicii medicale, deoarece nu este prevăzută nici o procedură de evaluare a costurilor reale ale serviciilor medicale. Realitatea demonstrează că banii pentru medicamente compensate şi sau gratuite se epuizează constant puţin după jumătatea ciclurilor financiare, bugetele spitalelor se epuizează în multe cazuri cu 2 – 3 luni înainte de sfârşitul anului, obligând medicii să solicite bolnavilor să aducă de acasă medicamente sau materiale sanitare, în caz contrar existând riscul agravării bolii sau chiar decesului. Douăzeci de investiţii în spitale au fost începute cu ani în urmă şi nu pot fi încheiate, iar alte peste o sută de spitale necesită reparaţii majore care nu sunt nici măcar planificate în prezent. Soluţia autorităţilor este inacceptabilă, anume transferul responsabilităţii acestei situaţii grave asupra medicilor, puşi să administreze un buget extrem de mic.
În acelaşi timp veniturile corpului medical rămân inacceptabil de mici.
Medicii nu au ieşit totuşi în stradă. Nu au ieşit, deşi prevederile aşa zisei reforme din pachetul legislativ sanitar propus de Eugen Nicolăescu nu găsesc nici o soluţie la problemele grave persistente de ani de zile şi promise a fi rezolvate prin Progamul de Guvernare. Nu au ieşit, deşi bugetul sănătăţii pe 2006 va fi de doar 3,4% din PIB, faţă de 3,6% din PIB în 2005 şi faţă de promisiunea de creştere la 6% din PIB pentru 2008. Este ciudat să poţi ajunge la o creştere dramatică a bugetului sanitar de la simplu la aproape dublu în doi ani, începând cu o reducere iniţială în raport cu produsul intern brut al ţării.
În aceste condiţii corpul medical din România este îndreptăţit să caute propriile soluţii. Prima constă în a susţine cu fermitate punctele de vedere arătate mai sus faţă de politicieni şi faţă de opinia publică, în cazul în care proiectele legislative vor evolua spre aplicare, făcând tot ceea ce este legal şi posibil pentru a-şi impune opiniile în varianta finală. În al doilea rând este necesară o atitudine solidară şi dură la semnarea contractelor cu casele de asigurări, pentru a nu mai accepta bugetele ruşinos de mici şi imposibil de gestionat. În al treilea rând, dacă primele soluţii nu vor fi eficiente, trebuie să ne menţinem strâns uniţi, luând exemplul cadrelor didactice, pentru a ne putea impune o condiţie decentă de muncă şi viaţă.
Materialul a fost publicat in numarul 3 al revistei Medica
