Mă lupt cu imposibilul, cu moartea şi cu durerea omului suferind

Profesorul universitar dr. Teofil Lung, şeful Clinicii de Chirurgie Orală şi Maxilo-Facială din Cluj-Napoca, prestigios specialist român din acest domeniu medical, a acordat un interviu AGERPRES în care vorbeşte despre activitatea pe care o desfăşoară, cu onestitate, de 40 de ani.

Reputatul profesor spune că de aproape o jumătate de secol duce o luptă ‘cu imposibilul, cu moartea şi cu durerea omului suferind’. El aminteşte, în context, de prima glosopelvectomie totală, însoţită de rezecţie de mandibulă (extirparea limbii şi a unei mari părţi din mandibulă) realizată în România. După această primă intervenţie, profesorul a continuat cu reconstruirea madibulei pacientului, microchirurgical, cu os prelevat din omoplat, şi a limbii, cu ţesut din muşchii dorsali. Operaţia a fost efectuată în urmă cu 20 de ani, iar pacientul duce o viaţă normală în prezent.

Universitarul clujean este autorul a numeroase lucrări de referinţă pentru lumea medicală, printre care ‘Infecţii faciale şi ale regiunii cervicale’, destinată studenţilor şi medicilor tineri, sau ‘Chirurgie orală’, în cuprinsul căreia sunt prezentate procedurile aplicate pacienţilor cu patologii asociate – diabet, afecţiuni cardiace, care au suferit un transplant, sau au făcut chimioterapie, dar şi cazuri de chirurgie complexă la oasele maxilare. În acest an, profesorul Teofil Lung a publicat, la Editura Eikon, volumul intitulat ‘Mantaua lui Hipocrate’, cu rafinate nuanţe filosofice, care s-a epuizat, în scurt timp, din librării.

AGERPRES: Ce este cel mai greu din punct de vedere uman şi profesional în cariera dumneavoastră, gândindu-ne că nu fiecare zi este senină în lupta cu patologia oncologică?

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Viaţa şi vieţuirea sunt grele. Cine trăieşte pe Pământ şi crede că a trăi este simplu, nu l-a înzestrat Dumnezeu cu simţul realităţii şi al observaţiei, sau nu a făcut nimic la viaţa lui. Cine încearcă să muncească cinstit şi să îşi câştige pâinea prin sudoarea frunţii – în orice domeniu, pentru că toate muncile sunt onorabile – constată că viaţa nu este deloc simplă.

Eu am scris o carte, ‘Mantaua lui Hipocrate’, care a fost lansată anul acesta, de Mărţişor, şi a fost bine primită de critica literară şi de cititori, iar revista sibiană ‘Cenaclul de la Păltiniş’ publică, lunar, fragmente din ea. În acest volum vorbesc despre omul politic, cel religios, despre medic, despre anonimii lumii şi despre genii. Am spus în carte că nu există un progres al omenirii, el este doar aparent. Nu suntem nici măcar mai deştepţi decât predecesorii. Nu este mai prejos decât noi, ca intelect, omul care a descoperit roata, sau focul, nici maiaşii, ori alte culturi fabuloase, care ne pun pe jar, în 2012, avertizându-ne, cu 5.000 de ani în urmă, că vom avea parte de o Apocalipsă. Şi lumea ştiinţei şi a neştiinţei intră într-o vrie, că va veni sfârşitul lumii. Oamenii acelor timpuri de demult făceau astrologie. Noi, cei de azi, facem lucruri pe măsura puterii noastre şi a inteligenţei pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Necazul este că omul zilelor noastre este expus la o serie de boli, în faţa cărora este vulnerabil şi care îi pun viaţa în pericol. Lumea a scăpat de ciumă şi holeră şi a dat peste bolile lumii zise ‘industrializate şi moderne’, printre care este şi cancerul. Nu numai bolnavul de cancer este în pericol, dar şi medicul care se încumetă să trateze cazuri limită. Pe masa mea sunt, acum, câteva CD-uri cu persoane cu cazuri imposibile. Eu nu am niciun merit că am premiere naţionale şi mondiale. Nu se pot face premiere de acest gen peste noapte, trebuie să fie în spate o activitate îndelungată, iar a mea este de 40 de ani. Sunt acumulări profesionale de ani şi ani. Cu ceva timp în urmă, în 2006, am realizat, în premieră naţională, o glosopelvectomie, simultan cu o mandibulotomie, adică am scos o mare parte din mandibula bolnavului şi am extirpat limba cuprinsă de cancer. Am reconstruit apoi, microchirurgical, mandibula şi limba. Pacientul a putut vorbi după 21 de zile – o performanţă unică în lume. Am operat pacienţi cu tumori de patru kilograme, gigant, cele mai mari din lume, după o statistică realizată pe ultimii 160 de ani. Sunt performanţe naţionale şi internaţionale. Aceşti pacienţi ajung la mine în stadii neoperabile. Sunt purtaţi de la o clinică la alta. Am în faţă, pe birou, dosarul medical al unui tânăr de 40 de ani care din 2007 a mers la clinici din Bucureşti, din Târgu-Mureş etc. La mine a venit acum, pentru prima dată. Am decis să îl operez, pentru că are o familie, un copil de doi ani. Când oamenii te roagă să le prelungeşti viaţa cu o zi sau două, sau cu câte vrea Dumnezeu, menirea mea de purtător al hainelor albe de medic este să încerc să le prelungesc viaţa şi să îi scap de durere.

Unul dintre lucrurile care îl apasă pe om în vieţuirea lui este durerea. Sunt societăţi internaţionale de terapie a durerii şi de investigaţii ale durerii şi nu degeaba, pentru că dacă suferim de o boală oarecare şi dacă nu este însoţită de durere, trecerea în lumea de dincolo este mult mai uşoară. Dacă bolnavul are dureri, toate se schimbă în mintea şi comportamentul său şi viaţa i se pare imposibilă. Eu mă lupt cu imposibilul de 40 de ani, cu moartea şi cu durerea omului suferind.

AGERPRES: Copilul cu o tumoare gigant pe o jumătate a feţei, operat de dumneavoastră săptămâna trecută, a recâştigat dreptul la o viaţă normală. Părinţilor li s-a spus, în alte clinici, că fiul lor nu mai are nicio şansă în lupta cu boala de care suferea. Dumneavoastră aţi considerat că băiatul poate supravieţui complicatei operaţii şi are şanse de însănătoşire.

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Complexitatea acestei operaţii nu a fost diferită de a precedentei, de acum o lună, la un bebeluş de trei zile, născut cu o tumoare, sau a celei de acum două luni, la un copil cu o formaţiune tumorală gigant. Nimeni nu se încumetă să opereze cazuri atât de dificile, în care, de pildă, baza creierului, ori fosele nazale, ori maxilarele sunt invadate de o tumoare. Copilului de cinci ani i-au fost scoase, miercuri, firele de sutură, merge şi vorbeşte deja. Îi vom face un fel de proteză obturator până când se va vindeca mai bine, iar după şase luni, un an îl vom supune unei operaţii de reconstrucţie estetică. Copilul va supravieţui. În ceea ce priveşte fetiţa cu tumoarea gigant, ea se află la două luni de la intervenţie şi merge deja la grădiniţă, este veselă şi se joacă. Iată, că viaţa merge înainte. Eu încerc să refac, cu ajutorul lui Dumnezeu, un lucru care s-a stricat. Cât reuşesc, îmi spun pacienţii mei. Am primit în aceste zile felicitări pentru operaţia băieţelului de la un pacient de lângă Beiuş, căruia i-am făcut rezecţia nasului în totalitate, în urmă cu şapte ani. El nu s-a prezentat de mulţi ani la control, însă m-a sunat acum la telefon şi mi-a spus: ‘Să ştiţi că eu trăiesc’. În primăvara şi vara aceasta a fost o avalanşă de pacienţi care au venit la control, la patru şi la cinci ani după operaţie, şi consultul medical a relevat că nu au nicio problemă.

AGERPRES: Vin la Cluj-Napoca, la dumneavoastră, pentru intervenţii chirurgicale extrem de complexe, copii, tineri sau vârstnici din toată ţara, cei mai mulţi cu chipul desfigurat de tumori, cu fizionomii de nerecunoscut.

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Nu mai sunt impresionabil la aspectul fizic al unei persoane. Dar mă impresionează situaţia lui, ştiu imediat să trebuie să mă încumet să îl ajut. Cel mai simplu este să nu te implici. Când nu te implici în cazuri de acest gen, nu ai nici insuccese, nici nopţi nedormite, nici creşteri de tensiune, cum mi s-a întâmplat ieri. Este totul mult mai simplu. Sunt colegi care fac perfect operaţii de rutină. Dar sunt de rutină. Problema mare în această profesie este să îţi asumi responsabilităţi în cazurile majore, să pui diagnostic când alţii nu pot să îl pună şi să iei măsuri când alţii nu pot să o facă. Prin asta ne deosebim unii de alţii. Cazurile uzuale le rezolvă un medic specialist şi aici şi în altă parte a ţării. Dar când apari cazuri cărora nu le desluşeşte nimeni începutul şi sfârşitul, nimeni nu se mai încumetă. Aici este fundamentul despărţirilor noastre. Suntem medici şi medici, suntem oameni şi oameni. În tinereţe, eram contrariat că la un concurs de interpretare la vioară, unde competitorii cântă aceeaşi piesă, totuşi juriul îl alege pe cel mai bun. Eu nu sesizam diferenţe majore şi mă întrebam cum poţi fi departajaţi. Dar specialistul din juriu sesiza nuanţele, interpretarea diferită a unei note, a unui Si bemol. Şi în medicină este o chestiune de nuanţă. Se spune de multe ori că medicina este o ştiinţă, dar este şi artă.

În chirurgia maxilo-facială este şi artă. Medicina este o profesie grea dacă vrem să înţelegem că dacă azi suntem şapte miliarde de oameni pe Terra, sunt tot atâtea reactivităţi. Nici univitelinii, care provin dintr-un singur ou, nu seamănă unii cu alţii. Aparent da, în realitate nu: vor avea reacţii diferite unul faţă de celălalt, vor face boli diferite, vor evolua în viaţă diferit. Astfel stând lucrurile, trebuie să ai o interpretare pentru fiecare individ. Aici este meşteşugul, arta şi provocarea medicinii. Avem senzaţia că aparatele pot să facă totul şi dăm vina pe lipsa de aparate şi de instrumente de lucru. Pe mine nu mă convinge o astfel de scuză. Am spus acest lucru şi unor colegi din mari clinici europene: la clinica din Cluj-Napoca multe operaţii s-au făcut cu trei-patru instrumente şi nu cu o trusă cu 30-40. Eu nu abdic de la principiul că întotdeauna capul dirijează mâna. Dacă nu este minte suficientă, mâna o ia razna, cele două trebuie să se coordoneze. Şi mai este un lucru: inteligenţa trebuie să fie dublată de caracter şi de morală. Dacă nu este aşa, se fac lucruri ce nu sunt onorabile pentru un medic. Nu mă sfiesc să spun acest lucru, pentru că m-am sfiit să o fac ani de zile şi nu a fost bine. Nu aş vrea să se înţeleagă că eu sunt ‘cel mai ce’, dar sunt un om serios, care a muncit toată viaţa şi nu am confundat niciodată profesia cu politica. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să folosesc politica pentru a promova. Din păcate azi se practică în fiecare secundă acest fenomen. Eu am muncit ca să devin profesor, am scris cărţi, să mă recunoască studenţii ca dascăl, să nu mă iubească, dar să mă respecte pentru probitatea profesională. Marea problemă a învăţământului este aceasta: ca să te respecte tinerii trebuie să le spui ceva consistent, să ai practica în spatele tău, altfel te prind că vorbeşti para subiect.

AGERPRES: În biroul dumneavoastră este expus, pe un perete, un tablou sugestiv. Jumătatea stângă a lucrării prezintă un craniu tenebros, iar cea dreaptă o vază cu flori – viaţa în plenitudinea ei. Contrariile stau mereu alături, ne spune această compoziţie. După o intervenţie chirurgicală care epuizează fizic, care vă implică în lupta cu o tumoare benignă sau malignă, ce flori ale vieţii puneţi în vaza vieţii personale, cum reuşiţi să vă remontaţi după o jumătate de zi consumată în blocul operator al clinicii?

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Vă voi face o mărturisire: de 40 de ani vin şi plec pe jos de la clinică. Doar atunci când plouă abundent iau un mijloc de transport în comun sau un taxi. Duc o viaţă de sportiv. Nu fumez deloc, consum rar alcool, un pahar de vin, şi fac sport. După-mesele mele sunt ocupate, cel puţin de trei ori pe săptămână, cu un sport pe care îl practic sistematic. Apoi îmi place să merg la vernisajele de expoziţii din muzee şi galerii de artă clujene. Îmi place să răsfoiesc o revistă de ştiinţă sau de literatură, fie că e ‘Tribuna’ de Cluj, fie ‘Vatra’ de la Târgu-Mureş. Cu ani în urmă, erau reviste literare de calitate la Bucureşti, acum sunt puţine. Sunt la curent cu manifestările literare şi artistice, cu ce se întâmplă în cultura română. Din păcate, teatrul nu mă mai convinge. Îmi place să trebăluiesc în grădina căsuţei familiei mele. Mă trezesc de o viaţă la ora 5 dimineaţa şi la ora 6 sunt în picioare. Mi-ar place să trăiesc un timp la malul Mediteranei, să înot în apele mării. Îmi place soarele, lumina, îmi displac întunericul şi frigul.

AGERPRES: Muzica este cel mai bun elixir pentru om, cu atât mai mult pentru un medic care se concentrează asupra fiecărui gest pe care îl face într-o intervenţie chirurgicală. Ce compozitori preferaţi? Operele căror scriitori şi artişti plastici vă sunt pe placul inimii?

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Îmi place Ceaikovski pentru că este unul dintre cei mai mari orchestratori şi Mozart pentru aparenta zburdălnicie. Nu sunt atras de muzica lui Bach, pentru că este prea ludic, îmi place nespus Verdi, pentru cantabilitatea operelor lui. Dintre scriitori îmi place, incontestabil, Shakespeare. Se spune că literatura şi filosofia se reduc la câteva mari cărţi ale lumii. ‘Restul este tăcere’, cum ar spune marele Will. Eu îi includ pe lista preferaţilor mei pe Caragiale şi Eminescu. Platon, Socrate, Plotin şi Aristotel sunt marile repere ale filosofiei. De la ei încoace nu s-a mai construit nimic în filosofie, numai vorbe. Freud a trăit din experienţa lui clinică. Psihanaliza lui Freud este şi azi actuală. În artele plastice, arta greacă a fost modelul perioadei Renaşterii. Mie îmi place Caravagio pentru clarobscur, Ghiberti, Dante Alighieri, Rembrandt. Într-una din vizitele la Luvru l-am redescoperit pe Delacroix. Nu îmi place Rubens, pentru că a lucrat prea mult la comandă. Am vizitat şi Muzeul lui Dali, care iese din toate tiparele convenţionale. Nu îmi place arta abstractă, nici curentele moderniste şi postmoderniste, nici generaţia optzecistă a scriitorilor. Iar muzica modernă, fără melodie, este un nonsens.

AGERPRES: Ce vă displace cel mai mult în viaţa cotidiană ?

Prof. univ. dr. Teofil Lung: Prostia. Am scris şi în cartea mea ‘Mantaua lui Hipocrate’ că inteligenţa îl ajută pe om să vadă toate relele lumii. Starea naturală a omului este însă de prostie, iar inteligenţa este numai un moment. Prostia şi inteligenţa ne deosebesc fundamental. Cei ce nu au inteligenţă sunt aşa-zişii fericiţi, care nu văd, nu aud, nu ştiu, sunt cei ‘săraci cu duhul’. Prostia este într-o creştere exponenţială. Pe acest aspect se bazează manipularea lumii în direcţiile pe care le vedem azi. Oamenii nu reuşesc să gândească cu mintea lor, altfel nu ar mai fi manevraţi atât de uşor. Cei ce ne manevrează au scos instrucţia serioasă dintre principiile de evoluţie a individului. La ora actuală şcoala este un fel de copil vitreg al societăţii, pe care şi-l dispută, teoretic, toată lumea, dar care este, în realitate, neglijat şi persiflat. Toţi politicienii noştri se laudă cu lipsa de performanţă când erau elevi, cu chiulul lor de la şcoală, cum fumau, cum se certau cu profesorii, cum rămâneau repetenţi. Argumentul lor este că a fost o şcoală comunistă, dar este fals, şcoala a fost temeinică, serioasă până în anul 1989. Dacă reuşea să se transforme din şcoală informativă în şcoală formativă, îşi asigura succesul pentru următorii o sută de ani. O ţară căreia educaţia îi este amputată nu mai are perspective. Nu este bogăţie mai mare pentru om şi societate decât computerul acesta care este cutia craniană. Respectarea regulilor începe de mic copil, dar noi rupem acum aceste paliere şi interpretăm libertatea ca libertinism şi cădem într-o capcană formidabilă, din care nu mai putem ieşi. Subliniez că educaţia este restrictivă, numai cultura este benevolă.