Ficatul gras este una dintre cele mai frecvente suferinţe ale ficatului și este asociată adesea cu obezitatea, colesterolul ridicat sau hipertensiunea arterial. Dar fiindcă nu are simptome specifice și nu este dureroasă, foarte puțini oameni sunt conștienți de această boală. Din acest motiv, de multe ori este descoperită târziu, când țesutul adipos de pe suprafața ficatului devine deja periculos.
Medicul Vasile Andreica explică care sunt principalii factori de risc: ”Boala ficatului gras interesează două categorii: cei care consumă alcool și cei care nu consumă alcool. Problema care se ridica este cat alcool trebuie să connsumi ca să faci acest ficat gras, care poate să ajungă în cele din urmă la ciroză hepatică. Se zice că un bărbat ar trebui să consume cam 140, 160 de mlg de alcool pur pe zi cam opt ani, iar o femeie cam jumatate, adică 80 de mlg de alcool pur pe zi. Explicatia este că în stomacul femeilor există în cantitate mai mică o enzimă care metabolizează alcoolul . A doua formă de afecțiune este cea care nu presupune alcoolul, dar presupune obezitatea, diabetul de tip 2, tensiunea arterială. Ține de stilul de viață al nostru, consumul exagerat de grăsimi, alcoolul , fast-food-ul. Spre exemplu consumul acesta exagerat de sucuri. Eu le spun soluții colorate care conțin energizante, îndulcitori etc. și astea sunt numai câteva dintre cauzele care pot explica creșterea frecvenței acestei boli metabolice”.
În ajutorul pacienților, indiferent de suferința lor, ar trebui să avem și psihologi, spun specialiștii. Asta ar ajuta atât la descoperirea și conștientizarea mai rapidă a suferinței, dar și la acceptarea bolii și a tratamentului. ”Ajutorul psihologic este extrem de important pentru că vine să normalizeze cumva răspunsurile pacientului în momentul diagnosticului și acele reacții sunt niște mecanisme de apărare pe care e bine să le identifice corect. În același timp, medicul ca atare să nu considere că e o absență a complianței la tratament sau un refuz de implicare. Psihologul modelează cumva legătura dintre medic și pacient, facilitând puțin implicarea în propriul demers terapeutic al pacientului”, explică psihologul Cerasela Libeg.
