Pe 20 aprilie 2007, cu ocazia Zilei Transplantului, Agentia Nationala a Transplantului a facut public un sondaj de opinie potrivit caruia majoritatea romanilor ar fi de acord cu introducerea conceptului de consimtamant prezumat la recoltarea de organe si tesuturi pentru transplant de la persoanele decedate.
Este cunoscut faptul ca peste tot in lume exista o discrepanta majora intre cererea pentru transplant si disponibilul de organe transplantabile. De aici, aparitia unor activitati ilicite de trafic de organe sau chiar suspiciuni privind abuzurile in obtinerea organelor pentru transplant (vezi raportul intocmit de David Matas si David Kilgour privind recoltarea de organe de la practicantii Falun Gong din China: www.organharvestinvestigation.net).
Consimtamantul prezumat inseamna ca daca o persoana nu si-a exprimat in cursul vietii dezacordul cu privire la donarea de organe pentru transplant, atunci aceste organe pot fi prelevate fara a se mai solicita acordul familiei.
O astfel de prevedere induce ideea ca, dupa moarte, corpul unei persoane poate deveni un bun public, de care pot sa dispuna institutiile statului. Se considera ca in acest mod ar putea creste numarul cadavrelor de la care s-ar putea recolta organe pentru transplant. Acesta este o viziune utilitarista si este sustinuta sub motivatia ca se salveaza vietile unor bolnavi. Este ea si morala?
Donarea de organe sau tesuturi pentru transplant nu este o obligatie sociala a fiecaruia dintre noi, nimanui nu i se poate impune sa faca o astfel de donatie, fie ca este vorba despre persoane vii sau decedate.
Decizia de a dona este una personala, exprimata de o persoana competenta sau de o alta persoana apropiata pacientului (care decide „rationand” in locul pacientului pentru a hotari ce ar fi dorit pacientul intr-o asemenea situatie) si nu este nicidecum o decizie presupus favorabila. Fiecare individ ia decizia functie de valorile spirituale lacare se raporteaza iar intr-o societate pluralista medicii trebuie sa respecte aceste valori.
In plus, se introduce un element de inechitate sociala. Majoritatea pacientilor care nu isi vor exprima in timpul vietii dezacordul cu privire la donarea de organe (chiar daca ei, in realitate au o astfel de optiune) vor apartine unor grupuri defavorizate, precum persoane fara locuinte, persoane fara suport familial, persoane cu grad redus de instructie etc.
Ei, din pacate, nici macar nu vor sti sau nu vor avea posibilitatea sa-si exprime optiunea. Astfel, ei pot deveni „furnizori” de organe fara voia lor, ceea ce este de natura a duce la o accentuare a inechitatii in sistemul de sanatate din Romania.
Mai mult, potentialii donatori morti necesita instituirea unor proceduri medicale agresive inainte de a se recolta organele si tesuturile pentru transplant pentru ca acestea sa nu fie hipoperfuzate. Asemenea proceduri, care nu aduc nici un beneficiu donatorului, pot fi aplicate numai cu acceptul persoanei sau al familiei acesteia.
Acceptarea consimtamantului prezumat ar putea duce la stirbirea increderii pacientilor in medici. Pacientii ar putea avea credinta ca, odata ajunsi intr-o stare critica, vor valora mai mult morti (ca surse valoroase de organe si tesuturi) decat vii. Spitalul nu trebuie sa devina, in constiinta publicului, locul in care, daca mori, poti fi golit de organe!
Recoltarea de tesuturi sau organe pentru transplant in astfel de conditii este inacceptabila chiar in situatia in care Romania se confrunta cu un numar redus de donatori decedati. Statisticile demonstreaza ca si in tarile in care s-a acceptat consimtamantul prezumat persista o criza a organelor pentru transplant, comparabila cu cea din statele care nu au legiferat acest concept.
Si, totusi, ce este de facut?
Alternativa etica pentru cresterea numarului de organe si tesuturi pentru transplant ar putea fi voluntarismul incurajat si introducerea efectiva a cardului de donator, care reflecta cel mai fidel optiunea individului cu privire la donarea de tesuturi si organe. Aceasta inseamna ca, la fel ca in SUA, persoanele sanatoase, competente, in timpul vietii, isi exprima vointa de a fi donator. In aceasta situatie exista un consimtamant explicit pe care nici macar familia, in momentul decesului persoanei, nu-l poate anula. Momentele in care persoana poate fi interogata cu privire la donare sunt multiple, ca: eliberarea permisului de conducere, eliberarea pasaportului sau a altor acte de evidenta a populatiei, completarea fisei de angajare, etc.
Bineinteles, este o activitate care implica un efort mai amplu decat simpla legiferare a consimtamantului prezumat, dar constituie dovada respectarii autonomiei persoanei si a drepturilor acesteia. In plus, sunt necesare programe de educare a populatiei cu privire la beneficiile transplantului.
O asemenea abordare plaseaza transplantul de tesuturi si organe pe un fundament etic solid avand ca element central respectul pentru fiinta umana, care continua si dupa moartea acesteia si reduce posibilitatea producerii abuzurilor.
Pana in prezent, intreaga evolutie a atitudinii fata de transplantul de organe si tesuturi precum si a legislatiei romanesti in acest domeniu are in centru respectul autonomiei individului, fie el donator sau primitor. Ar fi pacat ca, in mod pripit, copiind modele straine culturii romanesti, sa abandonam aceasta linie.
Introducerea consimtamantului prezumat, chiar daca ar duce la o relativa crestere a numarului de organe si tesuturi recoltate de la donatori decedati, reprezinta o lipsa de respect fata de fiinta umana si poate deschide calea abuzurilor si satisfacerii orgoliilor profesionale.
