Când îți exprimi un punct de vedere, trebuie să ai un nivel de informare și competență

ioan-lascar

Șeful Secției de chirurgie plastică și reparatorie a Spitalului de Urgență Floreasca, prof. dr. Ioan Lascăr, a povestit într-un interviu acordat AGERPRES despre motivele care l-au făcut să aleagă această specialitate și să rămână să profeseze în România, despre sistemul medical românesc și nevoile acestuia. Totodată, prof. dr. Ioan Lascăr a vorbit și despre personalul medical care a îngrijit pacienții răniți în incendiul de la clubul Colectiv și a răspuns criticilor la care au fost supuși medicii. O altă temă abordată de Ioan Lascăr a fost programul special de recuperare a răniților din Colectiv.

Domnule profesor, de ce ați ales chirurgia plastică?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Este o poveste veche. Dacă vreți să ne întoarcem cu vreo 50 și ceva de ani în urmă. Pot să vă spun că întotdeauna chirurgia m-a atras și m-a pasionat. Chiar din primii ani de facultate eram prezent în gărzile de chirurgie din acest spital, Spitalul de Urgență Floreasca. Aici mi-am început cariera de chirurg ca student în primii ani în echipele de gardă de chirurgie de la vremea aceea. Eram extrem de satisfăcut să fiu acceptat de către corifeii de la vremea aceea ai chirurgiei românești care lucrau în Spitalul de Urgență Floreasca.

Evident că am urmat parcursul firesc pe care un medic absolvent al Facultății de Medicină Generală din România îl urma, conform prevederilor legale, adică am fost medic de circă, mi-am făcut datoria chiar și în mediul rural și nu regret deloc acea perioadă, dar chiar și ca medic de circă fiind, îmi amenajasem condiții în care îmi permiteam să fac foarte mici intervenții chirurgicale. Așa, flacăra asta nu s-a stins niciodată, adică dorința de a face chirurgie.

Sigur că în acele timpuri nu aveai o traiectorie profesională previzibilă, pentru că organizarea concursurilor de secundariat (denumirea la acea vreme a rezidențiatului) în vederea obținerii competenței de medic specialist se organizau foarte rar, la trei ani, cinci ani. Deci, erai împăcat cu soarta, mergeai să îți faci datoria față de țară la o circă sanitară — 90-95% dintre absolvenți urmau această traiectorie—, urmând ca apoi să aștepți o astfel de oportunitate, publicarea unui concurs de secundariat și să îți încerci norocul acolo.

Este o traiectorie pe care am urmat-o și eu. Deci, atunci când a fost posibil, am susținut concursul de secundariat, împreună cu soția mea. În urma concursului am obținut niște medii foarte bune, care ne-au permis să alegem niște posturi foarte bune la vremea aceea. Eu am avut posibilitatea, conform mediei obținute, să aleg chirurgie plastică reconstructivă.

Pe vremea aceea, persoana de maximă magnitudine în chirurgia plastică era profesorul Agrippa Ionescu, maestrul meu, care este și fondatorul specialității, de altfel, în țara noastră. Sigur, am fost atras și de personalitatea dânsului, dar și de ceea ce se realiza în domeniul specialității. Chirurgia plastică era o specialitate chirurgicală tânără, cu o dinamică foarte activă, iar soția mea a optat pentru ginecologie.

Ce v-a făcut să rămâneți să profesați în România?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Da, am avut oferte. Sigur că astfel de gânduri le-am avut mai ales în prima tinerețe, cum de altfel vedem că și acum tinerii se confruntă cu astfel de oportunități. Însă erau doar vise care nu puteau fi îndeplinite. La vremea aceea, știți că țara era închisă, era sigilată, nu aveai cum să părăsești teritoriul țării și până la Revoluție n-am putut să părăsesc niciodată țara, exceptând excursia pe care am făcut-o în Uniunea Sovietică în anii ’80. Toate solicitările pentru manifestări științifice sau excursii în alte țări în Occident nu au fost onorate. Accesul la literatura de specialitate, de exemplu, era foarte limitat.

Îmi amintesc că atunci când eram medici secundari — eram șapte sau opt medici secundari la profesorul Agrippa Ionescu — eram avizi de informație. Pe lângă ceea ce reușeam să obținem de la magistrul nostru și de la colectivul clinicii, doream să fim în pas cu progresele în specialitate și voiam să avem acces la datele din literatura de specialitate. Atunci când reușeam să prindem o revistă de specialitate sau un tratat de specialitate, era mare sărbătoare și fiecare dintre noi își utiliza conexiunile pe la Guvern sau CC, unde existau xerox-uri pe vremea aceea, și puteam să facem copii, din care apoi să ne alimentăm foamea de informație.

Ce părere aveți despre tinerii care vin din urmă pe specialitatea dumneavoastră? Mai are România specialiști buni? Va avea în viitor, e asigurat viitorul acestei specialități?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Fără îndoială. Mai ales că la ora actuală toate procedurile pe care trebuie să le aplicăm pentru instruirea medicilor rezidenți, a viitorilor medici specialiști, curricula de pregătire, standardele de calitate sunt asemănătoare cu cele din spațiul european, pentru că, din 2007, precum bine știți, există o echivalare a diplomelor și competențelor medicilor în spațiul european, aceasta oferind posibilitatea de liberă mișcare în spațiul European cu aceleași responsabilități și drepturi profesionale.

Ce îi sfătuiți? Să plece? Să rămână? Cum îi motivați să rămână?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Ca să fiu sincer, în segmentul acesta profesional, mă refer la chirurgia plastică, estetică și microchirurgia reconstructivă, pentru că aceasta este denumirea specialității, sintagma fiind recomandată de UEMS. În segmentul acesta de specialiști, chirurgi plasticieni nu sunt foarte mulți cei care doresc să plece în străinătate, pentru că există anumite oportunități legate de partea de chirurgie estetică, de procedurile respective care permit desfășurarea unei activități în sistem privat, ce se poate constitui ca și motivație pentru a-și desfășura activitatea în țară.

Însă, dacă e să mă refer la ritmul de plecare a medicilor din celelalte specialități — și asta vă spun prin prisma experienței pe care am acumulat-o la Colegiul Medicilor din București, în ultimii ani, de la momentul aderării României la spațiul european, din 2007 până în prezent—, din aproximativ 14.000 de medici, câți aveam noi înmatriculați în baza de date a Colegiului Medicilor din București, asta înseamnă aproximativ 30% din medicii din România, aproape 3.000 au solicitat documentele de plecare în străinătate.

În momentul de față, sunt câteva specialități care au devenit deja deficitare tocmai din cauza acestui flux, acestei mișcări libere. Este vorba de Anestezie Terapie Intensivă, imagistică și chiar câteva specialități chirurgicale, aceasta creând o reală problemă pentru sistemul de sănătate din România.

Sunt cauze numeroase care motivează această opțiune a medicilor tineri. Sigur că este o opțiune personală, în ultimă instanță, dar motivele invocate cel mai frecvent sunt cele legate de nivelul de remunerație și, precum bine știți, diferența este, uneori, astronomică între retribuția unui medic specialist sau medic rezident mai ales din România raportat la nivelul de remunerație cu alte țări europene.

Sigur, unii mai motivează și prin dorința de a avea condiții optime de desfășurare a activității profesionale, ceea ce, desigur, nu poate fi luat în discuție la ora actuală decât în câteva unități de vârf care au mijloace tehnologice comparabile, au proceduri și mijloace terapeutice care sunt absolut comparabile cu ceea ce se întâmplă în Vest.

Din punctul de vedere al calității actului medical, nu întotdeauna ce se întâmplă în alte părți este la standardele pe care și le doresc cei care pleacă în străinătate și pot să vă spun că am numeroase situații, și nu numai eu, ci și colegii din alte specialități, avem numeroase exemple de pacienți care s-au operat în străinătate, și chiar în unități de top, de renume, au cheltuit sume astronomice și au venit până la urmă să-și rezolve anumite complicații sau efectiv să-și rezolve problema de fond tot în România, în condițiile sistemului nostru de sănătate. Nu toate unitățile din România pot fi puse pe lista unităților cu nivel de dotare corespunzător și cu un nivel al calității actului medical de top.

Ce părere aveți de sistemul medical românesc? Ce ați schimba la el?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Fără îndoială, sistemul de sănătate din România necesită reformare și, precum bine știți, toți miniștrii, numeroșii miniștri (25 — 30) pe care i-am avut în ultimii 26 de ani au fost animați, fiecare dintre ei, de dorința de a reforma sistemul de sănătate.

Însă știți, ce a realizat un ministru nu s-a articulat de multe ori în niciun fel cu viziunea următorului ministru, neexistând continuitate strategică. Sistemul de sănătate din România — cel puțin acesta e punctul meu de vedere — nu va putea fi reformat decât atunci când vom adopta o strategie transpartinică, având un orizont temporal de timp la care să ne raportăm pentru finalizarea diferitelor etape care să privească toate segmentele activității sanitare.

În acest sens, această strategie ar trebui să fie adoptată de toate partidele. Cel care vremelnic ocupă fotoliul de ministru să știe că într-o anume perioadă sistemul de sănătate trebuie să parcurgă anumite etape și că în anul 2025, de exemplu, adică după vreo zece ani, să putem face bilanțul final al reformei sanitare.

Sigur că toate aspectele sistemului de sănătate necesită reformare. Mă refer în primul rând, la infrastructură; spitalele noastre cele mai noi au 40-50 de ani. Foarte puține, câteva, cazuri absolut izolate, sunt construite în ultimii 25 de ani. Deci, infrastructura este evident îmbătrânită raportată la alt concept arhitectonic, sunt alte suprafețe, alte circuite, evident neadaptate la particularitățile impuse de exploatarea echipamentelor moderne, care sunt extrem de complexe și costisitoare și care necesită infrastructură dedicată. Deci, aceasta ar fi partea consistent a investițiilor.

Urmează apoi reforma cadrului instituțional, felul în care se desfășoară activitatea în unitățile spitalicești, ambulatorii, deci tot ceea ce înseamnă cadru instituțional pentru desfășurarea unei activități previzibile. La fel de importantă este pregătirea resursei umane, deci standardele de calitate, felul în care este eșalonată activitatea în diferite specialități în funcție de nivelul de competență a spitalelor, dar și a resursei umane și, de asemeni, este extrem de important să ne gândim și la resursele financiare care sunt dedicate sistemului de sănătate dar și modalitățile de gestionare a acestor resurse, pentru ca eficientizarea să fie maximă.

Nu putem spune că nu s-a întâmplat nimic în sistemul de sănătate din România, ar însemna să fim de o obtuzitate extremă. Și v-aș da cel mai simplu exemplu, pe care l-am mai dat și cu alte ocazii: în 1990, în România, injecțiile se făceau cu seringi resterilizabile. În momentul de față nu mai există așa ceva, nu se utilizează decât seringile de unică utilizare și imaginați-vă că în România, la cei 20 de milioane de locuitori câți ne-au mai rămas în momentul de față, se utilizează 500.000, poate un milion de seringi zilnic. Imaginați-vă costurile doar pentru această manevră simplă.

Gândiți-vă, de asemeni, că în 1990, în România, nu existau decât unul sau două echipamente pentru rezonanță magnetică. Acum sunt spitale care au și câte două astfel de echipamente, unul-două CT-uri și alte mijloace tehnologice de vârf în pas cu progresele actuale, aceasta presupunând costuri semnificative. Dar ceea ce s-a făcut nu s-a realizat conform unei strategii clare care să permită previzionarea momentului în care sistemul de sănătate din România să fie comparabil cu cel din țările vest-europene.

În puținul timp liber care vă rămâne, ce faceți, cum vă relaxați?

Prof. dr. Ioan Lascăr: N-aș vrea să vi se pară că exagerez în vreun fel, dar nu prea am timp liber și nu sunt prea încântat pentru lucrul acesta, recunosc. Vreau să spun că activitatea pe care o desfășor a intrat în fire, este modus vivendi și efectiv nu mă pot decupla de la tipul acesta de activitate. Sigur că se mai ivește câte o mică perioadă, o după-amiază sau o zi, uneori chiar și câte un weekend se mai întâmplă, dar niciodată întreg, în așa fel încât sâmbătă după-amiază mai pot pleca uneori.

Ce notă ați da personalului medical care a îngrijit, tratat și operat pacienții de la Colectiv?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Păi, m-aș feri să dau eu în primul rând o notă. În primul rând aș vrea să precizez care au fost aprecierile făcute de colegii din străinătate care au venit cu această ocazie și cu care, împreună, am evaluat cazurile, am stabilit mijloacele terapeutice pentru unii pacienți care puteau fi transferați, de exemplu, asta scăzând presiunea pe sistemul nostru de sănătate și permițând să beneficiem de ajutorul umanitar internațional, cum se procedează în situațiile de criză.

De altfel, nefiind o excepție, orice țară din Europa ar fi fost surprinsă pe picior nepregătit în fața unei afluențe atât de mari de bolnavi arși grav. Să ai 140 de bolnavi arși grav instantaneu, nici în Germania sau Marea Britanie nu ar fi fost posibil să-i internezi pe paturile dedicate arșilor, pentru că nu există un astfel de potențial de infrastructură care să fie dedicat perioadelor de criză. Toate sistemele de sănătate sunt calibrate pe datele istorice statistice privind patologia în vederea eficientizării acestor sisteme.

În astfel de situații de criză, sau dezastre, sau calamități, când anumite segmente ale sistemului de sănătate sunt solicitate la maximum, evident că intervin și mecanismele internaționale de tip ajutor colegial umanitar. Atunci când, de exemplu, în Belgia, în urmă cu 10-12 ani, a explodat un gazoduct, numeroșii accidentați rezultați au fost distribuiți și în țările vecine. Dificultatea în situația noastră a fost dată de faptul că, privind prin prisma particularităților producerii accidentului, pacienții au avut arsuri de suprafață la care s-au asociat arsuri inhalatorii, prin inspirarea aerului supraîncălzit și a funinginei din atmosfera respectivă, dar și a gazelor toxice degajate prin combustia materialelor poliuretanice aflate în acea incintă, ceea ce a generat o extremă instabilitate a pacienților.

Chiar din primul moment, de exemplu, aici, în Spitalul de Urgență, datorită notorietății, a fost adresabilitatea maximă. Am înregistrat din cele 140 de cazuri. Aproape jumătate ni s-au adresat iar noi le-am reținut pe cele mai grave, respectiv acele cazuri care nu mai puneau în discuție în niciun fel posibilitatea de a fi transferați în alte unități spitalicești, impunând intubarea chiar de la internare. Unul dintre aceste cazuri fiind în stop cardio-respirator la prezentare, a fost resuscitat din fericire, acesta este încă supraviețuitor. Celelalte cazuri au fost îndrumate către celelalte spitale bucureștene, putând fi în acel moment deplasabile.

Aș putea spune că, deși sistemul de sănătate nu poate fi comparat cu cele din Vestul Europei, totuși, datorită strategiei adoptate la nivelul de decidență al Ministerului Sănătății, s-a produs o focusare instantanee de resurse, financiare, materiale și umane, în acest segment al asistenței medicale, la un mod care i-a surprins și pe cei din străinătate. Plecând de la această idee, în discuțiile cu colegii din străinătate, niciunul dintre ei nu a ezitat să aprecieze volumul uriaș de muncă depus, calitatea muncii depuse, iar cât privește mijloacele terapeutice utilizate, au fost la unison în a recunoaște că au fost mijloace de top. Pentru că pacienții sunt aceeași peste tot în lume, mijloacele terapeutice sunt aceleași peste tot în lume. Ceea ce au evidențiat colegii noștri este edificator, pentru că ceea ce am spus noi și am încercat să evidențiem în numeroase rânduri nu a fost apreciat.

Asta voiam să vă întreb, ce le-ați răspunde celor care v-au adus unele critici?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Sigur, suntem o țară democratică și fiecare are libertatea să-și exprime punctul de vedere. Dar după părerea mea, atunci când îți exprimi un punct de vedere, trebuie să ai un anume nivel de informare și competență. Deci, trebuie să ai anumite cunoștințe care să îți permită să evaluezi cu luciditate, cu corectitudine și obiectivitate care sunt parametrii în care s-a desfășurat un fenomen, pentru a aprecia felul în care unii oameni au intervenit în acel eveniment, și-au adus contribuția și au rezolvat sau nu problemele acute. Sigur, există „Gică-contra” întotdeauna, însă aceștia, de multe ori, se pot constitui chiar ca un motor al progresului, de ce să nu recunoaștem.

Dar, revenind punctual la problema noastră, bolnavul ars grav este cel mai complex și mai costisitor tip de pacient imaginabil. Așadar, competență în a aprecia gravitatea unei arsuri, a aprecia care sunt mijloacele terapeutice necesare, a aprecia prognosticul unei arsuri și a-ți da cu părerea, desigur, au puțini oameni în orice țară. Este vorba de câteva sute de oameni chirurgi plasticieni și ATI-știi care realizează binomul necesar pentru tratarea eficientă a acestei boli extraordinar de complexe.

Ce v-a impresionat cu prilejul acestei tragedii? A fost un moment, a fost o persoană?

Prof. dr. Ioan Lascăr: M-a impresionat în mod deosebit faptul că imensa majoritate a pacienților erau oameni tineri, erau oameni educați, oameni instruiți, oameni cu responsabilități și care instantaneu au fost decuplați de la viața normală din cauza acestui nefericit eveniment.

S-a vorbit despre un program special de recuperare pentru răniții din Colectiv. Cum ar trebui să fie un astfel de program pentru marii arși?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Nu este o noutate, bolnavul ars grav rămâne cu sechele, uneori importante, cicatriciale. Este foarte importantă regiunea afectată de arsurile profunde. Dacă sunt interesate mâinile, deci instrumentele noastre cu care ne desfășurăm întreaga activitate, de la îngrijirile igienice și până la competențele profesionale, trebuie să avem în vedere toate măsurile începând cu gimnastica de recuperare, utilizarea topicelor și echipamentelor speciale până la intervențiile chirurgicale din sfera de competență a chirurgie plastice și reconstructive.

Monitorizarea de lungă durată este absolut necesară în vederea aprecierii oportunității intervențiilor chirurgicale, care uneori pot fi numeroase. Uneori, când arsurile afectează și arborele respirator, pot să apară și sechele la acest nivel, dar practic arsurile mari solicită la maximum organele vitale și practic fiecare celulă din organism.

Așadar, vorbind despre recuperare, un bolnav ars grav reclamă monitorizare până la cel puțin un an, moment în care, dacă s-au rezolvat sechelele morfologice și funcționale cu răsunet semnificativ asupra capacității sau asupra inserției sociale, profesionale, familiale a pacientului, putem spune că ne îndreptăm spre o viață normală sau apropiată de normal. Alți pacienți pot necesita însă monitorizare de câțiva ani și intervenții seriate, care să le aducă beneficii în vederea îmbunătățirii calității vieții.

Este nevoie de secții speciale pentru arși grav? Când credeți că numărul acestora va crește?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Pot să vă spun că de aproximativ un an derulăm, împreună cu specialiștii din Franța, având și suportul financiar al Băncii Mondiale, un program care este intitulat chiar „Reorganizarea asistenței de îngrijire a bolnavilor arși grav din România”. Deci, așa cum trebuie reformat tot sistemul, ne gândim să reformăm și această problemă de sănătate. În acest sens, am demarat acest proiect în urmă cu un an și întâmplător, chiar în momentul în care s-a produs acel accident, aveam programată o întâlnire de etapă cu experții din Franța pentru a discuta conform calendarului anterior stabilit probleme legate de actualul stadiu al implementării proiectului. În urma discuțiilor, s-a concluzionat că pentru finalizarea acestui proiect, care vizează toate aspectele problemei, începând de la infrastructură până la instruirea resursei umane, este necesară o perioadă de circa cinci ani.

Aceasta înseamnă că trebuie asigurate condițiile de infrastructură, respectiv construcția special dedicată cu suprafețe, circuite și utilități, urmată de dotări extrem de costisitoare, dar și de pregătirea resursei umane, deoarece oamenii care lucrează într-o astfel de instituție trebuie să aibă o competență profesională cu totul și cu totul deosebită. Vă dați seama că lângă un pacient cu arsură de peste 50% suprafață corporală care are respirație artificială are zeci de echipamente și injectomate, care controlează mijloace terapeutice, precum și câteva monitoare care ne oferă informații în timp real cu privire la organele vitale nu putem instala un absolvent sau un începător decât după instruire.

Pentru unitatea noastră de arși, de exemplu, am organizat în acest an trei sesiuni — a patra urmând a fi organizată la sfârșitul lunii noiembrie. Ar fi o totală iresponsabilitate să instalezi un astfel de pacient complex într-un salon super echipat, dar cu oameni lipsiți de competență. Ar însemna să condamnăm pacienții bună știință. Or, pregătirea unui cadru mediu sau elementar pentru a fi apt să ofere garanția unei îngrijiri corecte a unui astfel de pacient înseamnă un stagiu într-un serviciu de terapie intensivă de trei-patru luni și, dacă colegii de acolo apreciază că într-adevăr a dobândit competențele și abilitățile — gesturile care trebuie făcute — necesare pentru a-l instala în deplină responsabilitate la patul unui bolnav ars grav, abia atunci putem conta pe un astfel de om.

Noi am avut trei concursuri de angajare în acest an, am tot școlit astfel de oameni, însă o bună parte din ei, realizând că este o muncă grea și că nu este plătită corespunzător, au fugit. De aceea a fost necesară și organizarea și celui de-al patrulea concurs de angajare.

Deci, aveți și răspunsul la întrebarea „Cum poate funcționa o astfel de unitate?”. Numai cu oameni pregătiți. Echipamentele pot fi oricât de performante, nu le putem seta, nu sunt niște androizi, niște roboți care să facă totul singure. Trebuie manevrate de oameni, dar cu competențe corespunzătoare. Or, noi, în România, la ora actuală, nu avem oameni pregătiți pentru așa ceva. Această structură sanitară este absolut nouă în România și în final vom avea șase-șapte unități de arși gravi, având între cinci și zece paturi distribuite pe întreg teritoriul țării și care vor fi deservite de câteva sute de cadre medicale — medii și elementare — care vor necesita pregătire specială pentru îngrijirea acestui tip de pacient, putând beneficia și de remunerație corespunzătoare în concordanță cu dificultatea și responsabilitatea acestei munci.

Raportat la datele noastre istorice, noi avem în jur de 150-200 de bolnavi arși grav în România pe an. Or, acum, am avut 180 într-o secundă. Imaginați-vă disproporția: cei care sunt dispuși la critici ar trebui să privească cu luciditate elementele concrete. Altfel, dacă judecăm visceral, sau afectiv, sau cu rea intenție, evident că lucrurile nu pot fi luate în serios, nu pot fi luate în considerație.

Sursa: AGERPRES

Categorii: Actualitate, Interviuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Ți-ar putea plăcea

MedikaTV utilizeaza fisiere de tip cookie pentru a personaliza si imbunatati experienta ta pe Website-ul nostru. Te informam ca ne-am actualizat politicile cu cele mai recente modificari propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date. Inainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugam sa aloci timpul necesar pentru a citi si intelege continutul Politicii de Cookie.

Prin continuarea navigarii pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizarii fisierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totusi ca poti modifica in orice moment setarile acestor fisiere cookie urmarind instructiunile din Politica de Cookie.

Puteti merge chiar acum si sa va exprimati acordul individual la nivel de cookie: