O pandemie venită dintr-o țară străină, care s-a extins prin toate porturile pe unde au ajuns pasageri infectați, simptomatici sau nu. Nimic nu a oprit îmbolnăvirile, oamenii au fost închiși în case pentru a se opri contagiunea, economia a stat în loc, armata a ieșit pe străzi, medicii au muncit până la epuizare, dar zilnic boala a făcut mii de victime ale căror trupuri au fost înhumate fără slujbe de înmormântare.
Oricât ar părea de actuală această descriere, ea face, totuși referire la o altă boală decât cea provocată de coronavirus în 2020. Acesta este tabloul zugrăvit de o cronică a istoricului Procopius din Cezareea despre focarul de ciumă bubonică de acum mai bine de 1500 de ani. Pandemia a lovit lumea între anii 541 și 544 și a afectat un teritoriu vast, din China până în Hispania, așa cum era denumită atunci Peninsula Iberică.
Epidemia a măturat omenirea și aproape că a fost imposibil să se găsească o explicație clară. O cercetare recentă a Universității din Barcelona, despre care scrie El Pais, face o paralelă între pandemia care a lovit acum 1500 de ani Imperiul Bizantin și ceea ce trăiește lumea astăzi, în 2020.
Focarul de ciumă bubonică din Imperiul Bizantin pare să fi pornit din Egipt de unde infecția s-a răspândit rapid. Procopius, în cartea sa ”Istoria războaielor”, scrie despre campaniile militare ale împăratului Justinian, în Africa de Nord și Hispania, și despre modul în care soldații au răspândit boala în toate porturile în care au debarcat.
Ciuma bubonică a fost denumită ”epidemia lui Justinian”. A fost o epidemie care a decimat omenirea. Nu a lovit doar într-o regiune a lumii sau doar anumiți bărbați, nici nu s-a oprit la un singur anotimp. La un an de la izbucnirea pandemiei, boala a ajuns și în Bizanț. Capitala imperiului a intrat în izolare. Nimeni nu mai era în spațiile publice, toată lumea rămăsese în casă unde își păzea sănătatea și își plângea morții. Meseriașii au închis atelierele, iar autoritățile nu au reușit să asigure servicii esențiale. Era greu până și să capeți o pâine așa că nu a fost de mirare că unii au murit nu atât din cauza ciumei, cât din cauza lipsei unor bunuri de primă necesitate. Alți bolnavi au murit pentru că nu a avut cine să-i îngrijească. În această situație disperată, împăratul a trimis soldații să patruleze pe străzi. Oamenii care au murit în singurătate au fost înmormântați pe cheltuiala conducerii imperiale. Însuși împăratul Iustinian a căzut pradă bolii, dar a reușit să o învingă, și a mai condus imperiul încă un deceniu.
La apogeu, mortalitatea a crescut de la 5000 la 10 000 de victime, zilnic. Când s-a ajuns la un număr atât de mare de morți, nici înmormântările nu au mai putut fi respectate, iar cadavrele au fost aruncate la întâmplare, în gropile săpate pentru alți morți. S-a renunțat, la un moment dat, și la serviciile funerare, iar cadavrele au fost puse în interiorul unor turnuri zidite.
Când pandemia s-a încheiat, a existat și ceva bun: sprijinitorii diferitelor facțiuni politice au renunțat la lupte. Chiar și cei cu înclinații către fapte antisociale s-au oprit pentru o vreme, căci ”nevoia i-a pus în situația de a învăța despre onestitate” scrie Procopius.
Oare este vreo speranță ca la fel să se întâmple și la finalul actualei pandemii ?
