Doctor Maria Siemionow – cunoscută pentru că a condus echipa care a realizat primul transplant de față din SUA – a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, că la operațiile de transplant cea mai mare provocare este disciplina pacientului după această intervenție.
Maria Siemionow a fost prezentă la Cluj-Napoca alături de medicii care au anunțat că anul viitor, cel mai probabil, vor realiza prima operație de transplant de mână, în premieră în România.
Ea a vorbit, în interviul acordat AGERPRES, despre provocările lumii medicale, în domeniul transplantului, despre cât de necesar este ca un pacient supus unui transplant să respecte indicațiile medicilor, dar și despre cele mai noi cercetări pe care le face în domeniul terapiilor anti-reject în Statele Unite ale Americii.
Medicii de la Cluj-Napoca au anunțat că anul viitor va avea loc prima operație de transplant de mână din România. Dumneavoastră ați participat, recent, la o conferință pe această temă, la Cluj. Ca expert, cum ați descrie, din punct de vedere „logistic” această operație — câte ore va dura și care este costul unei asemenea intervenții?
Maria Siemionow: În medie, operația de transplant de mână durează între opt și 12 până la 15 ore, în funcție de cât de extins este respectivul transplant. Depinde și dacă este vorba de transplantul unei singure mâini sau al ambelor mâini și, desigur, de prezența sau absența complicațiilor. În general, procedura durează mult, dar echipa este pregătită pentru intervenție, așa că fiecare știe foarte clar ce are de făcut.
Costul este foarte greu de estimat. Pot doar să vă spun cât costă în Statele Unite ale Americii, pentru că variază de la țară la țară. Este vorba de 500.000 de dolari sau mai mult, pentru că la acesta se adaugă tratamentul imunosupresor, adică medicamente care previn respingerea transplantului, medicamente pe care pacientul trebuie să le ia tot restul vieții. Și acesta este un aspect important de conștientizat, pentru că, după operații, pot apărea diverse complicații, în funcție de pacient. Cred că o estimare a costurilor ar fi între 500.000 de dolari și un milion de dolari, toate pe durata vieții pacientului. Pentru că, dacă avem un pacient tânăr, acesta va mai trăi încă 30 — 40 de ani.
Ce trebuie să facă pacientul după transplant? Am citit că primul transplant de mână, în urmă cu aproape 20 de ani, nu a fost o poveste de succes, deoarece pacientul nu a urmat indicațiile medicilor după intervenție.
Maria Siemionow: Este o chestiune importantă, pentru că în toate intervențiile de transplant și cu atât mai mult cu cât este vorba de transplantul de mână sau transplantul de față, importantă este alegerea pacientului — cine este un candidat bun? Evident, candidații buni sunt cei care arată, de-a lungul timpului, o aplecare în a urma sfaturile experților. Dacă nu vin la vizitele medicale de dinainte de intervenție, dacă întârzie, dacă vin cu scuze — e un semn că vor face același lucru și după transplant. Deci acest aspect, al respectării sfaturilor medicului, contextul social din care vin pacienții și contextul familial sunt importante. De asemenea, pacienții trebuie să înțeleagă complexitatea procedurii și faptul că vor trebui să ia medicamente anti-reject tot restul vieții. Și trebuie să înțeleagă că sunt supuși la riscuri medicale, precum infecții, diabet sau chiar cancer.
Cât timp durează perioada de recuperare, anume în cât timp se estimează că pacientul are o mână funcțională?
Maria Siemionow: Și acesta este un proces pe termen lung și are de-a face, de asemenea, cu disciplina pacientului, pentru că acesta trebuie să urmeze un program riguros de fizioterapie. Având în vedere că nervii se regenerează cu un milimetru pe zi, vă puteți imagina că depinde din ce zonă a brațului este făcut transplantul. În esență, durează minim un an pentru ca nervii să se regenereze. În timpul acesta, pacientul trebuie să treacă anumite praguri — trebuie să vizualizeze mișcările pe care le face astfel încât creierul să înțeleagă că are din nou o mână. După amputare sau după ce mâna nu mai este funcțională, reprezentarea corticală a membrului acestuia lipsește. Practic, creierul „uită” că are o mână. Creierul trebuie să învețe din nou că are o mână.
Deci, este vorba de exerciții cerebrale dar și de exerciții fizice.
Maria Siemionow: Da. Este vorba de fizioterapie, exerciții…
Din experiența dumneavoastră, care sunt cei mai buni candidați pentru un asemenea transplant? Persoane mai tinere, mai în vârstă…
Maria Siemionow: Cel mai important aspect este cel menționat anterior, o anume docilitate. Cu pacienții tineri, depinde. Copiii nu pot fi subiecții unui transplant. În protocolul clasic, pacienții pot avea între 18 și 60 de ani. La un pacient tânăr ar putea exista riscul ca acesta să nu înțeleagă complexitatea intervenției și poate și faptul că tinerii, în general, se plictisesc ușor. Acesta este un aspect important, pentru că trebuie să înțeleagă că toată viața trebuie să urmeze un tratament imunosupresor administrat cu strictețe, tratament care poate duce, la rândul său, la complicații. Pacienții unui transplant nu se simt bine tot timpul. Uneori au zile proaste, cu complicații. De aici vine și complexitatea întregului proces.
Care au fost cele mai severe complicații cu care v-ați confruntat de-a lungul timpului în transplant?
Maria Siemionow: Pot vorbi despre complicațiile pacientului meu, care a fost primul caz de transplant de față în Statele Unite ale Americii, în 2008. Complicațiile au fost unele tipice pentru transplantul de față și de mână. Una din complicații a fost infecția cu virusul CMV. Asta se întâmplă și pentru că vindecarea pacientului ia mult timp, poate dura luni. Știu că unul dintre primii pacienți care au suferit un transplant de mână a fost spitalizat și a petrecut câteva luni în spital din cauza acestui gen de infecții. Problema nu este rana deschisă, care se închide repede, ci corpul ca un întreg. Pacienții sunt slăbiți în general după intervenție.
Pacienții intervențiilor de transplant au nevoie și de asistență din partea unui psiholog?
Maria Siemionow: Absolut. Și asistență psihiatrică și psihologică. Mulți din pacienți sunt deja, înainte de intervenție, sub un tratament cu antidepresive, pentru că simt că au pierdut o parte din funcțiile corpului lor, pentru că simt că și-au pierdut integritatea fizică. Aici e vorba și de transplantul de mână și de față. Au nevoie în mod constant de cineva care să îi ajute, spre exemplu, să meargă la toaletă. Sunt lucruri pe care nu le pot face singuri. Pentru mulți pacienți este deprimant. Evaluarea psihologică și psihiatrică de dinainte de transplant este la fel de importantă ca și disciplina pacientului.
Și această susținere are loc și după transplant?
Maria Siemionow: Da. De obicei, potrivit protocolului nostru — și sunt sigură că așa va fi și în România. Este vorba de un protocol standard: pacientul are acces la consult psihiatric la orice oră. Pot suna să își stabilească o consultație sau să vorbească cu un specialist în caz de urgență, deoarece se simt foarte deprimați. Da, cred că este un punct important.
În cazul transplantului de mână sau al transplantului de față, aceste intervenții sunt considerate operații elective. Întreb aici referitor la măsura în care aceste operații sunt — sau mai degrabă nu sunt — acoperite de casele de asigurări de sănătate.
Maria Siemionow: Absolut. Și nu sunt doar elective, sunt și experimentale. Încă sunt considerate experimentale — transplantul de față mai mult decât transplantul de mână. Asta și pentru că sunt făcute mai multe transplanturi de mână decât transplanturi de față. Vorbim de un total de aproximativ 30 de transplanturi de față. În general, companiile de asigurări nu acoperă costurile intervenției de transplant și nu acoperă costurile tratamentului imunosupresor administrat pe întreaga durată a vieții. Asta în Statele Unite ale Americii. Știu că în Franța, spre exemplu, acoperă transplantul.
În ceea ce privește operația de transplant de mână care va avea loc anul viitor în România, veți fi consilier al echipei medicale ce va face această intervenție. Veți opera și dumneavoastră alături de medicii români?
Maria Siemionow: Sunt prietenă cu domnul doctor Georgescu (Alexandru Georgescu, șeful Secției de Chirurgie Plastică de la Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca — n.r.) în Cluj și cu domnul Zamfirescu (Dragoș Zamfirescu — președintele Asociației Chirurgilor Plastici din România — n.r.) aici. Dacă sunt rugată să ajut, sunt deschisă să fac asta.
În ceea ce privește transplantul de mână, cum se stabilește compatibilitatea?
Maria Siemionow: Importantă, în ceea ce privește transplantul de mână, este compatibilitatea de rasă. Pentru față ai nevoie de compatibilitatea de gen. Nu transplantezi o față de bărbat pe un pacient femeie. În cazul transplantului de mână nu este cazul. De asemenea, ne uităm și la compatibilitatea structurală, adică mâna să fie proporțională cu structura pacientului. Dar, în general, nu avem luxul acesta (de a avea foarte multe criterii — n.r.) pentru că, în privința acestor noi organe, nu putem spune că este o ofertă mare. Ele sunt obiectul unui consimțământ legal special (din partea familiei donatorului — n.r.). Nu e automat, ca la un transplant de rinichi sau ficat. Familia trebuie să semneze un consimțământ special.
Transplantul de mână are o istorie de aproape 20 de ani. Care au fost principalele provocări pentru medici în acest domeniu?
Maria Siemionow: Există efectele secundare, infecțiile — dar acestea sunt cunoscute deja. Există episoade de respingere a transplantului, dar medicii știu asta și pacienții știu asta. Dar, trăgând linie, cred că cea mai mare provocare este disciplina pacientului. Asta s-a văzut de la primul pacient care nu s-a conformat și nu a luat tratamentul. Și când corpul său respingea transplantul, tot nu își lua medicamentele. Aș evalua lucrurile astfel — în special pentru primele cazuri de transplant de acest gen — alegerea pacientului potrivit pentru un transplant reprezintă cel puțin 50 la sută din șansa de succes a intervenției. Restul depinde de echipa de medici…
Aveți o experiență vastă. Ați realizat primul transplant de față din SUA, ați realizat operații de transplant de mână. Pentru dumneavoastră, în acest moment al carierei, care sunt provocările majore?
Maria Siemionow: Lucrez intens la crearea unui tratament care să prevină respingerea transplantului. Cred că aceasta este provocarea majoră, pentru că, dacă pacienții nu vor trebui să ia imunosupresoare pe întreaga durată a vieții și astfel prețul nu va fi atât de mare, aceste tipuri de transplant vor fi realizate mai des. Așa că în laboratorul meu lucrez, de peste 20 de ani, la noi terapii pe care le numim terapii ce induc toleranța. Vrem ca pacientul care a beneficiat de un transplant de mână sau de un transplant de față să accepte transplantul fără să devină dependent pe viață de imunosupresoare. Probabil va trebui să ia acest tratament în primele trei luni sau în primul an, pentru a minimiza reacția de respingere a organismului. În laborator folosim diferite tipuri de celule stem pentru aceste terapii. Respectivele terapii se bazează pe crearea unor celule pe care le numim „celule-himeră”, o combinație a datelor din celule din măduva donatorului și din măduva recipientului transplantului. Celula aceasta are jumătate din date de la donator, jumătate de la recipient. Sperăm că asta va reduce tendința de respingere a transplantului și astfel nevoia de un tratament imunosupresor pe întreaga durată a vieții.
Ați studiat medicina la începutul carierei dumneavoastră în Polonia, apoi ați profesat și profesați în Statele Unite ale Americii. Ce aduce sistemul din SUA în plus unui profesionist în medicină?
Maria Siemionow: Cred că, în prezent, sistemele medicale se aseamănă în mare măsură. În general, ca medic ești curios, îți place să studiezi și astfel poți avea succes oriunde ai profesa. Cred că un aspect important pe care îl aduce sistemul din Statele Unite ale Americii este deschiderea către inovație, cum ar fi transplantul de mână sau de față. De asemenea, în SUA inovația este susținută cu granturi care acoperă partea de început a unui proiect. În SUA există un protocol foarte riguros în ceea ce privește intervențiile — etic, legal. Vorbim de o deschidere către inovație, dar în niște limite etice foarte clare.
Sursa: AGERPRES
