Medicina românească şi mitul eternei reconstrucţii

Fiinţa neamului nostru este marcată irevocabil de două mituri: unul este cel al Mioriţei, al împăcării cu soarta, iar cel de-al doilea este cel al Meşterului Manole, al eternei reconstrucţii. Probabil că ambele se aplică şi evoluţiei sistemului sanitar din România anilor postrevoluţionari.

Ultimii doi ani au fost marcaţi de ideea schimbării legii sănătăţii, de ideea schimbării paradigmei ce stă la baza sistemului. Se părea că această idee are şanse să dea roade, mai ales că se anunţa şi un sacrificiu: Raed Arafat urma să joace rolul Anei lui Manole. Poporul însă s-a răzvrătit, sacrificiul nu a mai avut loc, roata istoriei s-a învârtit şi în loc de schimbarea legii sănătăţii s-a schimbat guvernarea.
Un nou ministru s-a înscăunat. De fapt a revenit pe tron precum un Alexandru Lăpuşneanu. Iar proiectul noii legi a fost aruncat la gunoi. Se pare că Legea 95 este încă actuală, precum actual este şi marasmul sistemului. Şi totuşi că Legea 95 va trebui modificată pe ici, pe acolo şi anume prin punctele sale esenţiale.

Indiferenţi la declaraţiile politice, la schimbările de regim politic, pacienţii noştri se încăpăţânează să moară mai devreme decât ar trebui. Suntem fruntaşi pe Uniune la mortalitate infantilă, la speranţa de viaţă suntem primii din coadă, avem medalia de aur la tuberculoză, boli cardiovasculare, cancer…

Este evident că trebuie schimbat ceva. Probabil totul. Ar trebui să începem cu sistemul de învăţământ medical, osificat în clientelism şi nepotism, cu dinastii mai tari decât Muşatinii, cu o încremenire în mentalităţi etatiste şi ignorare a nevoilor reale pacienţilor. Ar trebui schimbat ceva în rezidenţiat, unde se continuă practic mentalitatea din facultăţi. Pe tinerii noştri medici nu îi învaţă nimeni demnitatea unei profesiuni liberale, demnitatea lui ”NU”, sau pe cea a lui ”sic volo”. În schimb avem magiştri în dialectică marxistă, în negarea negaţiei, în ascultarea preasupusă şi în elasticitatea coloanei. Din păcate medicii noştri sunt dresaţi să asculte ce spun cei Mari, să muncească pe plantaţia şefilor de clinici dacă vor să spere la un posibil post de vechil pentru început, dar cu speranţa preluării plantaţiei peste 25 de ani. Prost plătiţi, munciţi şi permanent hăituiţi de o presă sanguinară ce lansează false ţinte medicale atunci când trebuie să abatem atenţia de la politic.

Pacientul este declarat centrul sistemului. Este axul în jurul cărui gravitează totul. Adică pentru EL se fac contracte oneroase de medicamente şi produse medicale, pentru el se cumpără elicoptere şi ambulanţe, pentru el face totul… Şi el continuă să fie nemulţumit, să acuze de malpraxis (uneori fondat, alteori nu), să moară.

Ce putem face noi? Cum putem ieşi din acest cerc permanent vicios? Este evident că avem nevoie de un sacrificiu. Şi acel sacrificiu nu mai trebuie să fie al omului bolnav ce îşi caută sănătatea. Şi nici al medicului îndemnat de preşedinte să-şi caute o ţară mai primitoare. Vremea aceea a trecut. Avem nevoie de un adevărat mesager către Zamolxis. Probabil… un ministru ar fi cel mai nimerit. Un ministru care să dorească să schimbe sistemul cu adevărat. Un ministru care să dorească să croiască haine potrivite pentru un corp vlăguit şi care să înţeleagă că se va ciocni de o rezistenţă imensă din partea celor mulţumiţi de actuala stare. Şi mai ales un ministru care să înţeleagă că îşi pune în joc întreaga carieră politică. Gambitul, adică sacrificiul pe care este obligat să îl facă îl poate duce spre două direcţii: spre Olimp, căci de va reuşi are deschisă calea spre vârful politicii, putând ajunge premier sau preşedinte, ori, dacă nu, se va alătura unui întreg perete cu portrete de la etajul 3 din Ministerul Sănătăţii, al celor ce nu au reuşit nimic.

Domnule Nicolaescu eşti pregătit? Sau aşteptăm din nou pe cineva mai înalt?

Autor: Cosmin Alexandrescu
Medic primar, președinte al Asociației Profesionale a Medicilor de Ambulatoriu